La Lecce

Lecce sau cum m-am invatat sa respect siesta lunga de pranz

Daca nu ati auzit niciodata de orasul italian Lecce, este pentru ca, in general, noi toti am auzit indeosebi de locurile cu notorietate turistica sau de cele clasice propuse de agentiile de turism spre vizitare, cele devenite de-a lungul timpului faimoase. Insa in fiecare colt de lume exista locuri, orase, ruine, cunoscute mai mult de catre cei foarte curiosi si nu foarte avizi de reclama turistica obisnuita, dar care merita vizitate si au ce dezvalui. Chiar si eu, desi mai vizitasem multe regiuni italiene, auzisem de acest oras mai mult de undeva din zona fotbalului.

Lecce se gaseste in regiunea italiana Puglia, aflata in sudul tarii, la tocul cizmei ce reprezinta nostim conturul Italiei. Este, de asemenea, un oras vechi, atestat cel putin din perioada imperiului roman, facand mai apoi parte din regatul neapolului. Asadar, orasul a cunoscut doua perioade de inflorire in trecut: in perioada romana si in perioada secolelor XVI si XVII, cand orasul cetate a fost transformat intr-o dantelarie a barocului, mai mult sub obladuirea artei religioase catolice.

Vorbesc de Lecce, deoarece l-am vizitat de curand, la inceput de octombrie 2012, si m-am gasit asaltata de sentimente contradictorii. Am ajuns intr-o dupaamiaza,  la o ora cand in sudul Italiei este aproape dificil sa gasesti un restaurant deschis. Am pornit pe jos spre centrul vechi, impreuna cu cei doi prieteni cu care plecasem de acasa, sa ne potolim foamea si, inca de la intrarea in centrul istoric, un aer dezolant m-a izbit in plin. Nu sunt genul de om care sa se lase coplesit de o prima senzatie, insa strazile inguste din piatra si zidurile drepte, destul de inalte, ale caselor zavorate, mi-au creat o stare de deprimare si de disconfort. Parea realmente un oras pustiu venit din negura vremurilor si nelocuit. Am gasit totusi un restaurant deschis. Vremea era calduroasa si piatra caldaramului incinsa. O clipa m-am gandit cat de fierbinti or fi verile lor, astfel ca stiam ca in fond pustiul acela era doar o iluzie de dupaamiaza. Dupa o ora, desi ne intorceam cu stomacul multumit spre hotel, sentimentul de disconfort nu m-a parasise. Ce cautasem acolo? Am hotarat sa dormim un pic, fiind treziti cu noaptea in cap pentru calatorie si pentru ca oricum tot orasul parea sa doarma sau sa-si faca siesta de pranz. Hotelul nostru era de-a dreptul primitor si incantator, amanajat intr-un stil de inceput de secol XX, as spune de o eleganta foarte echilibrata. Terasa cu piscina suna ca o promisiune si aveam s-o revad la primul mic-dejun. Totusi, am adormit cu acelasi sentiment de disconfort, ca un bazait de musca in urechi.